Jazz-ul este un stil de muzica aparut la începutul secolului al XX-lea în statele sudice ale Statelor Unite, având provenienta în melodiile populatiei de culoare, urmasa a sclavilor de origine africana. În muzica de jazz se recunosc în special tonalitati de blues si ragtime, la care se adauga si elemente ale muzicii europene. Mai târziu au fost preluate ritmuri ale muzicii latino-americane. Jazz-ul este considerat prima si, pâna acum, unica forma de manifestare artistica din istoria culturii care s-a dezvoltat în Lumea Noua.
Desi de data relativ recenta, originea si semnificatia initiala a cuvântului "jazz" (la început pronuntat jass) este controversata. O ipoteza ar fi înrudirea fonetica cu expresia "chasse-beau", o figura de dans din Luisiana, cândva colonie franceza. Altii cred ca ar deriva din cuvântul Jézabel, numele unei prostituate din New Orleans, în ortografie americana "Jazz-Bel". În jargonul populatiei locale cuvintele jasm sau gism înseamna rapiditate si energie, au însa si o semnificatie erotica. În 1917, formatia Original Dixieland Jazz Band a avut mult succes la "New York Columbus Circle", si cuvântul "jazz" a intrat în vocabularul curent, desi aparuse deja cu referire la muzica în 1913 într-un ziar din San Francisco, fara sa fi avut un deosebit ecou.
O definitie care sa cuprinda toate elementele caracteristice ale jazz-ului, de la începuturile lui pâna în zilele noastre, valabila pentru toate stilurile si pentru toti muzicienii, nu este posibila. În istoria sa de peste o suta de ani, jazz-ul a suferit numeroase transformari si s-a divizat în diverse stiluri, cu semnificatii diferite, încât este greu de spus, ce este "tipic" pentru jazz. Se pot mentiona totusi câteva elemente:
Jazz-ul îsi are originea în amestecul diverselor traditii muzicale ale sclavilor negri proveniti din Africa. Din traditia africana deriva stiluri de interpretare care lasa cantaretului un spatiu larg de executie si libertate de improvizare, cu o schema "Întrebare si raspuns" (Call-and-Response) pe un fond ritmic complex, ce duce la sincoparea melodiilor executate de diverse instrumente. Alte surse ale jazz-ului sunt constituite de cântecele rurale ale culegatorilor de bumbac, în stil blues, cântecele de leagan si cele religioase (negro spirituals, apoi gospel songs). La acestea s-au adaugat si elemente ale muzicii europene (marsuri, imnuri, muzica populara), mai ale unele armonii si acorduri, ca principii de organizare a unor anumite forme muzicale.
Istoria jazz-ului se confunda cu evolutia stilurilor în decursul anilor, care formeaza un lant logic continu, în care fiecare stil constituie o veriga obligatorie, ce nu poate fi înlaturata fara a compromite întreaga întelegere a jazz-ului. Se spune în mod curent ca jazz-ul a luat fiinta în New Orleans în jurul anului 1900, desi o muzica asemanatoare era executata în acel timp si în Kansas City, St. Louis sau Memphis. Însa înaintea stilului "New Orleans" exista deja "Ragtime"-ul.
Aceasta forma de muzica, Ragtime, a aparut în Sedalia, statul Missouri. Fiind în primul rând o muzica compusa pentru pian, îi lipseste elementul principal al jazz-ului, si anume improvizatia, în schimb este puternic ritmata. Acest tip de muzica era foarte iubit de muncitorii constructori ai cailor ferate si era executata în "saloons" la piane hodorogite de muzicanti profesionisti sau diletanti. A capatat un impuls din partea unor compozitori si pianisti talentati, cum a fost Scott Joplin. Elemente din ragtime, în special ritmul, au fost preluate mai târziu de reprezentanti ai jazz-ului
Orasul New Orleans, situat în delta fluviului Mississippi, era la începutul secolului al XX-lea un amestec de diverse populatii si rase, spanioli, francezi, englezi, negri urmasi ai sclavilor de pe plantatiile de bumbac, creoli. Orasul a devenit centrul în care s-a cristalizat un stil muzical practicat în toate localitatile din bazinul fluviului, constând dintr-un amestec de Worksongs, Spirituals si Blues. Ca instrumente melodice se foloseau trompeta, clarinetul si trombonul, carora li se opuneau instrumentele ritmice, bassul, bateria, banjo, eventual pianul. Existau grupuri de creoli, mai cultivati, si de afro-americani, mai apropiati de formele primitive ale muzicii. Aici a aparut pentru prima data forma hot de interpretare, în care instrumentul mai mult vorbeste decât suna.
Catre anul 1910 au aparut si formatii de muzicieni albi, cum a fost orchestra lui "Papa" Jack Laine sau "Original Dixieland Jazz Band", care executau o muzica mai lina, mai putin expresiva, în schimb tehnic mai versata. Aceast fel de interpretare al muzicienilor albi a fost numit stil "Dixieland", spre deosebire de stilul "New Orleans" al muzicienilor de culoare, cu toate ca în realitate granitele între cele doua stiluri nu sunt nici pe departe asa de stricte, mai ales ca dupa un timp s-au format si orchestre mixte, "New Orleans Rhythm Kings" si "Creole Jazz Band", sub conducerea cornetistului King Oliver. Acestui grup apartinea ca trompetist secund Louis Armstrong, care avea sa joace un rol determinant în dezvoltarea jazz-ului.
În timpul primului razboi mondial, centrul muzicii de jazz a devenit orasul Chicago de pe lacul Michigan, unde venisera multi muzicanti din New Orleans, alungati de conditiile nefavorabile ale unui port militar, printre acestia King Oliver, Louis Satchmo Armstrong cu formatiile Hot Five si Hot Seven, Johnny Dodds cu New Orleans Wanderers. Ceea ce se întelege astazi ca "Stil New Orleans" nu este jazz-ul arhaic de la început, când nu existau înregistrari pe discuri, ci muzica executata în Chicago în jurul anului 1920 de catre muzicantii proveniti din New Orleans. Aici se dezvolta în mod deosebit stilul Blues, reprezentat de renumita cântareata Bessie Smith. În "Stilul Chicago" predomina rolul solistului improvizator si saxofonul devine tot mai mult folosit. Cornetistul Bix Beiderbecke a întruchipat în mod deosebit stilul dezvoltat în Chicago. În formatiile lui Louis Armstrong componentii improvizau în acelasi timp, dintre acestia se detasa însa sunetul trompetei lui Satchmo, capabil sa creeze variatii infinite pornind de la aceiasi tema. Armstrong a exercitat o influenta considerabila si asupra cântaretilor de jazz, nu atât prin felul cum interpreta textele melodiilor, cât prin forma denumita Scat, o succesiune de vocale si silabe care imitau sunetul unui instrument. Alti muzicanti importanti din aceasta perioada sunt Jack Teagarden (trombon), Eddie Condon (banjo), Gene Krupa (baterie). Multi s-au mutat mai târziu la New York, care în anii succesivi avea sa devina centrul muzicii de jazz.
Cuvântul "swing" este folosit în doua sensuri. Pe de o parte indica un element ritmic, din care se obtine o tensiune caracteristica jazz-ului, pe de alta parte deseneaza stilul de jazz al anilor treizeci, cu aparitia marilor orchestre (Big Bands), în frunte cu cea a clarinetistului Benny Goodman, "The King of Jazz". Benny Goodman a inclus în orchestra sa si muzicanti de culoare, ca pianistul Teddy Wilson, vibrafonistul Lionel Hampton, chitaristul Charlie Christian, împotriva principiilor segregatiei rasiale. Alta mare orchestra era aceea a lui Fletcher Henderson, care reunea acordurile orchestrei cu stralucirea improvizatiilor individuale.
Pianistul Duke Ellington a pus bazele orchestrei sale în aceasta perioada, pe care a condus-o pâna în anul mortii sale, în 1974. Duke Ellington compunea bucatile din repertoriul propriu, cu o durata de la câteva minute (Sollitude, Sophisticated Lady), pâna la aproape o ora (Black, Brown and Beige). În Kansas City a aparut orchestra pianistului Count Basie, caracterizata printr-o interactiune ritmica a diferitelor sectiuni, alternând cu improvizarile libere ale solistilor, ca saxofonistul tenor Lester Young.Anii treizeci au reprezentat în acelasi timp epoca marilor solisti, saxofonistii Coleman Hawkins si Johnny Horges, bateristul Gene Krupa, trompetistul Rex Stewart, pianistul Teddy Wilson si multi altii. Cântarete de jazz vestite din aceasta epoca au fost Ivie Anderson, Billie Holliday si Ella Fitzgerald.
În anii patruzeci, numerosi muzicieni din orchestrele de jazz au început sa se elibereze de cadrul conservator al orchestrei si de stilul swing si, reuniti în grupuri mici, lasau frâu liber virtuozitatii pe ritmuri foarte sustinute. Asa s-a nascut stilul "Bebop", care marcheaza o evolutie importanta axata pe abilitatea tehnica a interpretilor si pe complexitatea ritmica si armonica, datorat în primul rând pianistului Thelonius Monk, saxofonistului Charlie Bird Parker si trompetistului Dizzy Gillespie.
Acest stil a însemnat o schimbare radicala în jazz: din muzica dancing a devenit o arta intelectuala de prim rang, fara concesii facute marelui public. Alte personalitati ale stilului Bebop au fost trompetistul Fats Navarro si cântareata Sarah Vaughan.
Unul din experimentele facute cu muzica de jazz de inspiratie clasica, facute catre sfârsitul anilor patruzeci, îl constituie înregistrarile facute de o grupa de instrumentisti în frunte cu trompetistul Miles Davis, care facuse parte din grupul din jurul lui Charlie Parker. Se cauta o revenire la o muzica mai linistita si mai accesibila, totusi destul de complexa. Este ceea ce s-a numit "Cool Jazz", caracterizat prin arcuri melodice relaxate, cu mai putin vibrato si rol redus al percutiei. Acest stil se extinde si pe coasta de vest (West Coast Jazz) a Americii. Datorita saxofonistului Stan Getz, patrunde influenta muzicii sudamericane în stilul Cool. Un alt interpret de seama în acest stil este saxofonistul bariton Gerry Mulligan.
O parte a muzicienilor de pe coasta de est, în special în New York, reuniti în jurul trompetistului Clifford Brown si a saxofonistului Sonny Rollins, continua totusi stilul lui Charlie Parker, într-o forma mai aprinsa si agitata, denumita "Hard Bop".
În 1955, Miles Davis împreuna cu saxofonistul John Coltrane si alti instrumentisti formeaza un quintet, ale carui performante sunt caracterizate printr-un stil colorat, bogat în expresie si sensibilitate, cu tempo variat si diversitate a ideilor melodice. Împreuna înregistreaza albumul Kind of Blue, o etapa importanta în evolutia jazz-ului. La acest grup se asociaza si pianistul Bill Evans. Împreuna compun o serie de bucati într-o tonalitate unica, cu aceleasi acorduri si modalitati armonice (de unde denumirea de Modal Jazz), care dau solistilor un deosebit grad de libertate în improvizatie.
Cam în acelasi timp, o data cu dezvoltarea stilului de "Free Jazz", se rupe complet cu traditia jazz-ului clasic. Desi legile armoniei, ale melodiei si ritmului îsi pierd semnificatia initiala si fiecare mod al legaturilor sonore este permis, rezulta o muzica surprinzator de logica si consecventa. Unul din reprezentantii cei mai importanti ai acestui stil este Ornette Coleman, ale carui improvizatii, adesea atonale, fara nicio schema de acord, socheaza la început pe multi critici, în timp ce altii recunosc în dorinta de experimentare, seriozitatea si deosebitul simt al formei. Printre pionerii acestui stil se numara si bassistul Charles Mingus, pianistul Cecil Taylor si saxofonistul Archie Shepp, la care se ataseaza si John Coltrane, a carui muzica are trasaturi religioase, de o frumusete unica si o intensa forta de expresie pâna la orgie.
Aparitia "rock-and-roll"-lui, cu mare priza la tineret, nu a lasat indiferenti nici pe reprezentantii jazz-lui. Acelasi Miles Davis, deschis la orice inovatie, inaugureaza o forma hibrida intitulata "jazz-rock fusion" cu albumul sau Bitches Brew, în care se folosesc si instrumente electronice. Dintre cei mai cunoscuti reprezentanti ai stilului "fusion" sunt de mentionat Herbie Hancock si Chick Corea. Diversitatea stilistica nu a scazut, noi curente se dezvolta, recunoscându-se si o tendinta de reîntoarcere la traditiile jazz-ului clasic sub forma "Neoclasicismului", cu saxofonistul David Murray si trompetistul Lester Bowie sau "Clasicismului" în jurul trompetistului Wynton Marsalis. Alte curente sunt "Acid Swing", "Free Funk", "Worldmusic", "No Wave", "Punk Jazz".