Exemple de Mitologii



CUPRINS

  1. Mitologie traco-daca
    1. Obiceiuri si ritualuri
    2. Zei daci
    3. Zei traci
  2. Mitologie Celtica
    1. Surse Istorice
    2. Cosmologie si eshatologie
    3. Divinitati
  3. Mitologie Egipteana
    1. Zei
    2. Crearea lumii
    3. Temple
  4. Mitologie Etrusca
    1. Zei
  5. Mitologie Greaca
    1. Zei
    2. Eroi
    3. Fiinte fabuloase
  6. Mitologie Iusitana
  7. Mitologie Nordica
    1. Zei
    2. Fiinte fabuloase
  8. Mitologie Persana
    1. Zei
    2. Fiinte fabuloase
  9. Mitologie Romana
    1. Zei
    2. Eroi
    3. Fiinte fabuloase
  10. Mitologie Romaneasca
    1. Zei
    2. Eroi
    3. Sarbatori si ritualuri
    4. Mituri
  11. Mitologie Sumeriana
    1. Zei
  12. Mitologie Vedica
  13. Mitologie Azteca
  14. Mitologie Tibetana
  15. Mitologie Rusa
    1. Zei
    2. Eroi
    3. Fiinte fabuloase


Mitologia traco-daca


Poporul trac, era dupa cum spune Herodot "neamul cel mai numeros dupa inzi", si ocupa un spatiu vast din centrul si estul continentulului european. Din marea familie a tracilor se evidentiaza dacii, numiti, tot de Herodot, "cei mai viteji si mai drepti dintre traci". Mitologia traco-daca este una matura, bine închegata, cu un panteon restrâns, zeii fiind putini, dar cu responsabilitati bine definite. Dacii venerau un numar de 4-5 zei majori: Gebeleizis, Bendis, Derzis, un zeu al razboiului, asemanator zeului grec Ares, caruia nu îi stim numele si probabil înca un numar restrâns de zei minori. De la aparitia profetului Zamolxis în Dacia, religia dacica devine monoteista, acest profet fiind divinizat dupa moarte si considerat zeul suprem.

Obiceiuri si ritualuri

Dacii se considerau nemuritori, pentru ei moartea fiind doar o trecere de la lumea materiala, la cea spirituala, cea a mortilor, peste care guverna, zeul lor, Zamolxes. De aceea, înaintea unor razboaie, sau în timpul secetelor, ei trimiteau pe cel mai viteaz dintre tinerii daci, ca sol la Zamolxes. Tânarul era ales în urma unor competitii. Istoricul Herodot povesteste despre ritualul de trimitere al solului, astfel: "...câtiva dintre ei, asezându-se la rând, tin cu vârful în sus trei sulite, iar altii, apucându-l de mâini si de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagana de câteva ori si apoi, facându-i vânt, îl arunca în sus peste vârfurile sulitelor. Daca, în cadere, omul moare strapuns, ramân încredintati ca zeul le este binevoitor; daca nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l ca este un om rau; dupa ce arunca vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai este în viata." Se mai stie de asemenea despre daci, ca atunci când este o furtuna si tuna si fulgera, ei trag cu sagetile spre cer pentru a-si ameninta zeul.

Zei daci

Despre zeii daci se stiu destul de putine lucruri, datorita faptului ca înaintea cuceririi romane, pentru grecii antici si latinii, cultura si chiar existenta poporului dac constituiau un mister. Vitejia iesita din comun a daco-getilor, i-a facut pe unii greci sa elaboreze ipoteza ca zeul elen al razboiului, Ares s-ar fi nascut în Dacia.

Zeii daci erau:

Gebeleizis (sau Nebeleizis)


Bendis (Béndis, Mendis)

Derzis sau Derzelas (sec. V î.Hr. si în veacurile urmatoare)


Zamolxes

Zalmoxis (sau Zamolxes, Zamolxis, Zamolxe) este considerat de unii ca fiind zeul suprem din panteonul geto-dacic, de unde concluzia unora cu privire la monoteismul geto-dacilor care ar fi facilitat convertirea acestora la crestinism, idee ce se afla în opozitie cu opinia conform careia religia getilor ar fi fost una politeista, precum erau religiile celorlalte popoare indo-europene. Altii îl considera doar patronul lumii subpamîntene, al împaratiei mortilor, având, astfel, caracter htonic, iar altii l-au identificat cu Gebeleizis, zeu geto-dac al furtunii, al trasnetelor si al fulgerelor. Pe lânga impresia vie pe care textul lui Herodot a produs-o în lumea antica, Eliade observa si coerenta legendei relatate de Herodot:

„Grecii din Hellespont sau Herodot însusi integrasera tot ce aflasera despre Zalmoxis, despre doctrina si cultul sau într-un orizont spiritual de structura pitagoriciana. Or aceasta însemna ca cultul zeului geto-dac comporta credinta în imortalitatea sufletului si anumite rituri de tip initiatic. Dincolo de rationalismul si evhemerismul lui Herodot, sau a informatorilor sai, se ghiceste caracterul misteric al cultului. Acesta este poate motivul pentru care Herodot ezita sa dea amanunte (daca -ceea ce nu e însa sigur- cei de la care aflase acste lucruri i le spusesera cu adevarat): discretia sa ŕ propos de Mistere este bine cunoscuta. Dar Herodot recunoaste ca el nu crede în istoria cu Zalmoxis sclav a lui Pitagora, si ca, dimpotriva, el e convins de anterioritatea daimonului get, si acest detaliu este important.”
Cu privire la credinta getilor în nemurire mentionata de Herodot, Eliade, urmând studiile lui Linforth, face o precizare esentiala în întelegerea cultului zalmoxian, anume ca áthanatizein nu înseamna "a se crede nemuritor", ci "a se face nemuritor". Aceasta "imortalizare", dupa termenul folosit de Eliade, "se dobândea prin intermediul unei initieri, ceea ce apropie cultul instaurat de Zalmoxis de Misterele grecesti si eleniste". Desi ceremoniile propriu-zise nu au fost transcrise de catre istorici, informatiile transmise de Herodot indica, potrivit interpretarii lui Eliade, un scenariu mitico-ritual al mortii (ocultare) si reîntoarcerii pe pamânt (epifanie). Iar, cât priveste semnificatia magica a singurului ritual transcris de catre Herodot, sacrificiul, Eliade îl interpreteaza drept menit pentru a "reactualiza raporturile dintre geti si zeul lor, asa cum fusesera ele initial, când Zalmoxis se afla printre ei", constituind, astfel, o "repetitie simbolica a întemeierii cultului", similara, doar din punct de vedere functional, cu reactualizarea Caii Crucii în crestinism.
Caracterul htonic al zeului a fost evidentiat de anumiti autori antici, precum si de catre multi savanti moderni, care l-au pus pe acesta în relatie, pe de o parte, cu Dionis si Orfeu, si, pe de alta parte, cu personaje mitice sau puternic mitologizate, a caror trasatura principala era fie o tehnica samanica, fie mantica, fie coborârile în Infern. Mircea Eliade, însa, vede în relatarile lui Herodot despre cultul lui Zalmoxis elemente ce îl apropie pe zeul dac de Mistere. (Mircea Eliade-Istoria credintelor si ideilor religioase, vol II)

O zeita a focului vetrei, a focului sacru, deci înzestrata cu atribute asemanatoare celor ale Vestei la romani

Un zeu al razboiului (echivalent lui Ares sau Marte), caruia- dupa marturia lui Iordanes - getii îi jertfeau prizonierii prinsi în razboi, "socotind ca zeul razboaielor trebuie împacat prin varsare de sânge omenesc"

Dabatopienos - zeul metalurgiei

Eitiosaros, despre care nu se stiu prea multe informatii;

Zeii traci

    * Bendis, zeita a padurii, prezenta si la daci
    * Kotys sau Cottyto - zeita-mama
    * Heros - zeul lumii mortilor
    * Zibelthiurdos - zeul furtunii
    * Sabazios - reînnoitorul în ciclul anotimpurilor si stapânul ceresc al lumii, analog la greci cu Dionis, zeul vinului
    * Semele sau Zemelo - zeita a pamântului

Mitologia Celtica


Mitologia celtica reprezinta setul de credinte religioase si de mituri specifice celtilor antici. Popoarele grupate sub numele de celti sunt originare din regiunile situate în Europa Centrala. Începând cu secolul al VIII-lea î.Hr., ei au început sa se deplaseze si sa ocupe alte tinuturi. Pe parcursul unor serii de invazii, ce au avut loc între secolele al VIII-lea si al III-lea î.Hr., celtii vor ocupa un imens teritoriu ce se întindea din Europa Occidentala pâna în Balcani. Miturile celtilor evoca un univers misterios în care se vorbeste despre limbajul secret al druizilor, despre luptele dintre animalele mitice sau despre fatalitatea iubirii. Valorile acestui univers sunt dreptatea si curajul, fara a fi uitat, însa, umorul. Dezvoltata în Epoca Fierului, religia celtilor este o politeista, la fel ca celelalte religii europene din acea perioada. Pentru celtii aflati în sfera de influenta a Romei, cum sunt galii si celtiberii, mitologia celtica nu a supravietuit Imperiului Roman, apoi raspândirii crestinismului si decaderii limbilor celtice. În mod ironic, ceea ce stim despre credintele celtilor se datoreza în primul rând surselor romane si crestine. În contrast, celtii care si-au pastrat identitatea politica si lingvistica (cei din Insulele Britanice, de exemplu) au transmis cel putin ramasite ale mitologiei înainasilor lor din Epoca Fierului, care au fost adesea mentionate în scris în timpul Evului Mediu.

Surse istorice

Datorita lipsei de materiale scrise în limba galilor, se presupune ca pagânii celti nu stiau, în mare parte sa scrie - desi o forma de scriere în galeza cu caractere din alfabetul grec,latin sau etrusc a fost folosita. Cea mai veche marturie a culturii celtice antice a fost descoperita lânga Hallstatt, lânga Salzburg, Austria, datata în anul 700 î.Hr. Caius Iulius Cezar atresta stiinta de carte a galilor, dar scrie de asemenea ca preotilor lor, druizii, li se interzicea sa dezvaluie secretele religiei lor (Cezar, De Bello Gallico 6.14). Cezar mai spune ca elvetii aveau un fel de recensamât în scris. Din pricina interzicerii rituale a scrierii, nu exista nici un text despre religia celtilor continentali redactat de autohtoni. Singurele izvoare istorice legate de mitologia lor sunt niste scrieri ale unor autori greco-latini, dar si un mare numar de monumente figurate, majoritatea din epoca galo-romana.

Celtii din Irlanda, Scotia si cei din Tara Galilor au folosit scrierea ogamica în câteva scurte inscriptii (mai mult însa pentru nume personale). Screierea ogamica era folosita mai ales de druizi, ca un limbaj codat. Despre aceasta scriere se credea ca a fost inventata de însusi zeul Ogma. Acesti celti din Insulele Britanice au produs o abundenta literatura epica, însa o mare parte, abia dupa convertirea la crestinism.

Mai târziu au aparut si câteva scrieri mitologice, întocmite de calugarii crestini din Irlanda si Tara Galilor, începând din secolul al VIII-lea si pâna în secolul al XII-lea, al erei noastre. Acesti calugari au încercat sa reconstituie mitologia stramosilor lor, mai ales ca cele doua regiuni (Irlanda si Tara Galilor) si-au conservat mai bine credintele religioase decât celelalte zone ocupate odata de celti si puternic influentate de Imperiul Roman. Unele scrieri de acest gen au supravietuit pâna astazi, dar majoritatea sunt incomplete si greu de interpretat. Viziunea crestina a autorilor a deformat simbolurile religioase, dar, cu toate acestea, scrierile calugarilor reprezinta o sursa importanta despre lumea celtica si religia ei.

O alta sursa foarte importanta este bogatul folclor irlandez, care pastreaza multe elemente specifice mitologiei celtice.

Cosmologie si eshatologie

Putine lucruri se stiu despre credintele religioase ale celtilor si galilor. Ei credeau într-o viata de dupa moarte si de aceea îngropau mâncare, arme si ornamente împreuna cu trupul celui mort. Druizii preotii celtilor i-au învatat doctrina transmigrarii sufletului si le-au relvat puterea naturii si a zeilor.

Irlandezii credeau într-o alta lume aflata în subteran sau sub forma unor insule îndepartate din ocean. Cealalta lume a fost numita ori "Lumea celor Vii", ori "Câmpia Fermecatoare" sau Tir na nOg (Lumea celor tineri sau Lumea celor vesnic tineri). Aceasta lume era de fapt o tara unde nu exista boala, batrânete sau moarte, unde fericirea dainuia pentru totdeauna si unde o suta de ani erau doar o singura zi. Se observa o asemanare cu tarâmul din mitologia greaca numit Câmpiile Elizee. Atât Câmpiile Elizee cât si Tir na nOg îsi au probabil originea în religia proto-indo-europeana. În unele mituri irlandeze, o tânara fermecatoare se apropie de erou si îi cânta despre aceasta lume a fericirii. El o urmeaza si porneste cu ea pe mare într-o corabie de sticla. Dupa aceasta, eroul ori nu mai este vazut ori se întoarce peste un scurt timp si îsi da seama ca toti contemporanii lui sunt morti si ca a lipsit sute de ani.

Divinitati

Cezar este primul care prezinta panteonul celtic, însa îl descrie sub masca unei interpretatio romana în opera sa, Commentarii de bello gallico. Desi prezinta pe cei mai importanti cinci zei venerati de gali el le da nume de zei romani. El spune despre celti ca "zeul pe care îl cinstesc cel mai mult este Mercur. Statuile sale sunt cele mai numeroase. Ei vad în el pe inventatorul tuturor artelor; ei îl considera drept calauzitorul calatorilor pe drum, cel care poate cel mai mult sa-i ajute sa câstige banul si sa faca comert." Pentru aceasta descriere se crede ca Cezar se refrea de fapt la zeul celtic Lug. Dupa Mercur, conform consulului roman, galii îi venerau pe Apollo, Marte, Jupiter si Minerva. Cezar mai ofera o informatie despre acesti zei dezvaluind totodata de ce i-a asociat cu divinitatile romane: Apollo al galilor alunga bolile, la fel ca cel al romanilor, Minerva este protectoarea stiintelor, este zeita dibaciei, Jupiter guverneaza cerurile, iar Marte influenteaza luptele.

Autenticitatea si valoarea acestei interpretatio romana a fost de multe ori pusa la îndoiala, cu toate ca, Cezar, pe atunci proconsul al Galiei Cisalpine, era bun cunoscator al credintelor celtice. Surprinzator este faptul ca Jupiter nu este considerat zeul suprem, probabil pentru ca el îsi pierduse autoritatea pentru locuitorii oraselor expzuse influentei meditraneene. Cu toate acestea, coloanele aflate mai ales între Rin, Moselle si Saone, numite "Jupiter cu uriasul", ridicate de niste triburi germanice prelungesc simbolismul arhaic al zeului celest suprem.

Interpretaio romana Galeza/Britanica Irlandeza Velsa
      Arianrhod
Apollo Belenus
Borvo
Grannus
   
Victoria Bodua   Badb
      Bran
  Cernunnos    
  Epona Macha Rhiannon
  Esus    
Vulcan Gobannos Goibniu Gofannon
      Gwydion
Mercur Lugus Lug Lleu
    Manannan Manawydan
Apollo Maponos Mac ind Oc Mabon
  Matronae   Modron
    Morrigan  
Marte Nodens Nuada Lludd/Nudd
Hercules Ogmios Ogma  
      Pryderi
      Pwyll
Maia Rosmerta    
Hygeia Sirona    
Silvanus Sucellus Dagna  
Minerva Sulis
Coventina
Icovellauna
Sequana
Boand
Sinand
 
Iuno Suleviae    
Jupiter Taranis Turenn Taran
Marte Toutatis/Tentatis    
  Veteris    

Mitologie Egipteana


Mitologia egipteana este un ansamblu de credinte si mituri religioase care s-au raspândit pe teritoriul Egiptului Antic pâna la aparitia crestinismului si a islamismului. Raspânditi de-a lungul Nilului, pâna la gurile de varsare ale acestuia în Marea Mediterana, egiptenii antici nu au avut timp de multi ani o identitate nationala, fiecare asezare având proprii zei si propriile practici religioase. Marile orase Heliopolis, Theba, Memphis si Hermopolis aveau fiecare zeul lor suprem, iar în urma unor victorii militare, ele îsi impuneau zeii si celorlalte asezari omenesti. Cu timpul însa, se uita ca unii zei au fost preluati din alta parte.

Egiptenii antici venerau si unele animale (mitologie), cum ar fi pasarile (în special ibisul), pisicile, leii, taurii si crocodilii. Aceste animale aveau propriile temple, alaturi de zeii ceresti si ctonici (subpamânteni), iar dupa moarte erau îmbalsamate si mumificate.

Zei

Credintele timpurii se pot împarti în cinci grupuri distincte

În întreaga istorie a Egiptului Antic, credintele dominante ale oamenilor s-au contopit, s-au schimbat si s-au impus în functie de puterea câstigata de liderii diferitelor grupuri. Acest proces a continuat chiar si dupa sfârsitul civilizatiei egiptene antice. Ca un exemplu, în timpul Noului Regat, zeii Ra si Amon s-au unit într-o singura divinitate, Amon-Ra. Aceasta "contopire" într-o singura divinitate poarta numele de sincretism religios. Sincretismul trebuie sa fie deosebit de gruparile simple de zei, numite uneori si "familii", ca în cazul zeilor Amon, Mut si Khonsu (Teba), care nu s-au unit. Peste timp, zeitatile au luat parte în multipe relatii sincretice, de exemplu, Ra s-a unit cu Heru pentru a deveni Ra-Heruakhety. Cu toate acestea, chiar daca au luat parte la aceste relatii sincretice divinitatile originale nu au fost complet absorbite în divinitatea combinata, desi individualitatea celor care o formeaza a fost cu mult redusa. Relatiile sincretice pot include si mai mult de doi zei. De exemplu, Ptah, Sokar si Wesir au devenit Ptah-Sokar-Wesir. Zeitele au urmat un model asemanator. De asemenea, important de stiut este ca uneori caracteristicile unei zeitati sunt asociate cu cele ale altei zeitati, fara sa aiba loc un sincretism. De exemplu, asocierea zeitei Hethert cu Aset.

Un aspect interesant al mitologiei egiptene este ca zeitatile joaca uneori roluri de-a dreptul antagonice. Ca exemplu, leoaica Sekhmet a fost trimisa de Ra ca sa îi devoreze pe oamenii care s-au revoltat împotriva zeului, iar mai târziu a devenit o îndârjita protectoare a regatului si a vietii. Chiar mai complexe sunt rolurile jucate de Seth. Daca îl judecam dupa o perspectiva moderna, în special în legatura cu relatiile acestuia cu Wesir, Seth este o sursa a raului, un zeu diabolic. Aceasta parere este gresita deoarece Seth juca în acelasi timp si rolul de însotitor si aparator al lui Ra împotriva lui Apep, sarpele gigantic din lumea subterana. Fara Seth, Ra, lipsit de aparare, nu ar mai putea sa îsi faca zilnicul drum în barca sa solara, deci lumea ar fi lipsita de lumina soarelui.

Creatia lumii

Mitul genezei lumii are diferite variante în mitologia egipteana. Cea mai cunoscuta din ele provine din Heliopolis. Se spune ca la începuturi exista doar o mare întunecata, trupul zeului Nu. Nu facea parte dintr-un grup de opt zei primordiali, numit Ogdoad. Din adâncul apelor a iesit la un moment dat un munte, iar în vârful lui a stralucit în întreaga lui splendoare Atum, zeul soarelui, un alt membru al grupului Ogdoad si creatorul lumii. El scuipa si o creeaza pe Tefnut, zeita umiditatii, apoi tuseste aducîndu-l pe lume pe zeul Shu , zeul aerului (Herodot spune ca cei doi s-au nascut din sperma zeului). Shu este vazut de obicei ca un om, desi unii îi atribuie înfatisare de leu. Tefnut are corp de om si cap de leoaica, sau este în întegime leoaica. Shu si Tefnut devin amanti si în urma relatiei lor se nasc Geb, zeul pamântului si Nut, zeita cerului. Geb se asaza pe sol, iar Nut se arcuieste deasupra lui, împingându-l la o parte pe bunicul lor, Nu. Apoi, Atum creeaza toate celelalte forte ale universului si îi porunceste lui Shu, sa îi separe pe Geb si Nut, asezându-se între ei. De aceea, de acum încolo cerul va fi separat de pamânt de aer. În multe reprezentari egiptene însa, Nut continua sa fie legata de Geb prin privirea ei si prin vârful mâinilor si al picioarelor cu care uneste estul de vest.

Alte versiuni ale mitului creatiei sunt mai putin cunoscute. Una din ele spune ca Atum s-a nascut dintr-o uriasa floare de lotus si avea înfatisarea unui prunc. Din gura lui au tâsnit zeii iar din ochii lui oamenii. La Theba, zeul creator este Amon, un zeu al vântului, care sufla pe suprafata oceanului primordial, Nu si scoate un strigat de gâsca, pasare inteligenta la egipteni, apoi ia forma soarelui. La Memphis, zeul întelepciunii, Ptah, faureste lumea. El aduce la viata fiecare zeu si fiinta rostindu-i numele.

Aparitia omului

Se spune ca zeul Khnum, o divinitate cu trup de om si cap de berbec, este responsabil pentru aparitia omului. Rabdator si priceput el îi modeleaza pe roata sa de olar, apoi le da viata. Conform mitologiei egiptene, oamenii sunt indispensabili zeilor care se hranesc cu ofrande.

Desavârsirea creatiei

Dupa geneza urmeaza o perioada de pace si întelegere pentru zei. Atum (Ra) devine conducatorul celorlalti zei. Zeul Nu reuseste sa se împace cu ideea ca nu mai stapâneste întregul univers. El transforma ce a mai ramas din apele lui în fluviul Nil, indispensabil civilizatiei egiptene, si în ploi binefacatoare. Nut îsi pastreaza pozitia arcuita deasupra lui Geb, însa în timpul noptii ea se apleaca putin asupra fratelui ei astfel încât sa se poata atinge unul pe celalalt. Atum nu observa acest lucru. Astfel, Nut ramâne însarcinata cu cinci copii. Aflând despre acestea, Atum se înfurie si îi porunceste lui Nut sa nu nasca. Decizia zeului a revoltat multe divinitati. Thot, zeul inteligentei hotaraste sa o ajute pe zeita si observa ca porunca lui Atum se limiteaza la cele 360 de zile si de nopti anuale create de acesta. Thot merge la Luna si îi propune sa joace zaruri, miza fiind chiar timpul. Cine câstiga primea nu bani, ci secunde, minute, ore si chiar zile. În cele din urma Thot câstiga în fata Lunii si primeste de la aceasta cinci zile. Aceste zile au fost create de Thot si nu de Atum, deci puteau fi folosite asa cum voia zeul inteligentei. Nut poate sa nasca fara sa încalce porunca lui Atum.

Calendarul egiptean

Poporul egiptean a fost primul popor care a avut un an alcatuit din 365 de zile si 12 luni. Fiecare luna era formata din 30 de zile. Primele 360 de zile au fost create de zeul Atum, ultimele cinci de Thot. Aceste ultime cinci zile nu faceau parte din nici o luna, si au aparut dupa cum s-a mai spus mai sus, ca sa o ajute pe zeita Nut sa nasca. Atum nu are putere asupra celor cinci zile care închie anul egiptean. De altfel, egiptenii antici au fost mereu neîncrezatori asupra acestor zile, spunând ca în timpul lor se poate întâmpla orice.

Gemenii celesti

Nut a avut cinci copii: Osiris, Horus cel Batrân, Seth, Isis si Nephthys. În prima zi ea l-a nascut pe Osiris, mostenitorul tatalui sau, Geb. Osiris a devenit primul faraon. În a doua zi, s-a nascut Horus cel Batrân, zeul cu cap de soim, divinitatea razboiului. În a treia zi, Nut vrea sa se odihneasca într-o oaza, însa din ea tâsneste zeul Seth, zeu al fulgerelor, al deserturilor si al razbunarilor. În a patra zi, zeita cerului a nascut-o pe Isis, protectoarea culturii, a caminului, a nasterii. În a cincea zi, este adusa pe lume zeita Nephtys, una din protectoarele mortilor.

Isis si Osiris

Dintre cei cinci copii, patru se casatoresc: Isis se casatoreste cu Osiris, iar Seth cu Nephthys. Se spune ca iubirea dintre Osiris si sotia lui era imensa, cei doi fiind înlantuiti în pântecele mamei, înainte de a se naste. Într-o zi însa, Osiris o confunda pe Isis cu sora ei, Nephthys (cele doua erau gemene) si o lasa însarcinata. În urma acestei confuzii se naste zeul Anubis, cel cu cap de sacal. Isis afla peste putin timp de acest accident, dar nu vrea sa se razbune, ci dimpotriva îl adopta pe Anubis si îl creste ca pe propriul copil. Însa la rândul ei îsi doreste un copil de la Osiris, copil car avea sa mosteneasca tronul Egiptului.

Gelozia lui Seth

Seth afla de relatia dintre Nephthys si Osiris si devine gelos cu atât mai mult cu cât el domnea peste deserturi, în timp ce fratele sau domina pamânturile fertile de la Nil. De aceea el pune la cale un plan pentru a se razbuna. Seth pune sa se construiasca un minunat cufar de lemn parfumat, încrustat, pictat si înfrumusetat. În timpul unui banchet la care se adunasera toti zeii, Seth arata cufarul si anunta ca îl va oferi celui care va atinge exact marginile cu capul si cu picioarele. Toti zeii accepta sa încerce. Dupa unele surse, cufarul era foarte mare, având în lungime aproape cinci metri. Singurul care a încaput exact în cufar era chiar Osiris (se spune ca însusi Seth a luat masurile fratelui sau în timp ce acesta dormea). Când Osiris s-a culcat în cufar, Seth l-a acoperit repede cu capacul. Complicii de complot au sosit imediat, au îndepartat toti zeii, au batut cuie în cufar, ca sa nu poata fi deschis si l-au dus cu ei. O confuzie de nedescris domneste printre zei. Geb se raneste si din picaturile sale de sânge se nasc pinul si rasina, Atum plânge, iar din lacrimile lui apar albinele. Seth si acolitii lui au aruncat cufarul bine ferecat în fluviu.

Seth, zeul raului

Dupa ce a savârsit aceasta fapta, Seth a devenit cunoscut ca zeul egiptean al raului, dar a devenit si un zeu al fortei. Pe o piramida sta scris ca regele mort avea „forta lui Seth”. Seth a fost zeul Egiptului Superior si tovaras al lui Horus (fiul lui Osiris), zeul Egiptului Inferior. În dinastiile a XIX-a si a XX-a (1567-1085 î.Hr.), Seth a fost principalul zeu si patronul ramessizilor, de aici, numele regal Seti.

Isis îsi cauta sotul

Înspaimântata Isis porneste în cautarea sotului ei, strabatând întreg pamântul Egiptului. Nephthys i se alatura cu gând sa o ajute. Isis afla de la niste oameni ca au vazut cufarul sprijinit d un mic arbore, însa când zeita ajunge în locul cu pricina vede ca de fapt cufarul nu este acolo si afla ca arborele a fost taiat de regele acelui tinut, iar din lemnul lui a facut o coloana pentru palat. Isis se mira ca un asa mic arbore ar putea deveni o coloana puternica. Ea se prezinta la palat, vede coloana si descifreaza misterul: tânarul copac din mlastina atingând cufarul a crescut într-o noapte. Trunchiul arborelui a învelit cufarul, aparându-l de privirile curiosilor. Arborele s-a înaltat spre cer si a devenit atât de mare încât l-a atras pe rege.

La palat, Isis câstiga încrederea reginei, fara sa-i spuna cine este si ce vrea. În fiecare noapte, zeita se transforma în rândunica si zboara în jurul coloanei gemând. În cele din urma îi dezvaluie povestea ei reginei, iar aceasta înduiosata îi ofera coloana. Isis o ia, elibereaza cufarul, îl deschide, dar gaseste trupul lui Osiris facut bucatele.

Prima mumificare

Isis îl cheama în ajutor pe Anubis, zeul cu cap negru (culoare ce simboliza renasterea în Egiptul Antic). Cu rabdare acesta aduna la un loc membrele, le freaca cu ulei, le înfasoara în bucati de pânza, confectionând prima mumie. Când îsi termina treaba, Osiris deschide ochii si începe din nou sa respire. Isis se transforma într-un erete si se asaza pe trupul sotului ei. Astfel, cei doi au conceput un copil, care va putea deveni rege ca tatal sau. Acest copil a fost Horus cel Tânar. Pentru a-si proteja iubitul, Isis ascunde cufarul devenit sarcofag, printre trestiile Nilului, unde zeitele apelor îi erau prietene.

Seth devine rege

Între timp, deoarece Osiris disparuse, Seth reclama tronul în locul lui si îl si primeste, deoarece Atum avea o slabiciune pentru acest zeu. Isis care se afla înca în cautarea cufarului nu se poate opune acestui fapt. Se espune ca Seth a fost un rege rau si lacom. Într-o zi însa, aflându-se la vânatoare, el descopera printre trestii sarcofagul lui Osiris. Cuprins de furie, el ciopârteste sicriul, scoate mumia, desface pânzele, face bucati trupul si arunca aceste bucati în cele patru colturi ale fluviului. Aflând acestea, Isis porneste din nou în cautarea sotului ei, trecând cu o barca de-a lungul fluviului. Pe fiecare mal unde gaseste o bucata din Osiris construieste un templu în onoarea lui. În cele din urma strânge toate bucatile, în afara de organele genitale (în amintirea acestui lucru, multe mumii nu vor avea la rândul lor). Osiris este din nou îmbalsamat si mumificat si devine regele lumii de dincolo. Se spune însa, ca vocea lui poate fi auzita uneori într-un loc aflat în apropierea Nilului, numit „Gura lui Osiris”.

Horus contra lui Seth

Între timp, Horus ajunge la vârsta maturitatii si revendica tronul lui Seth. Atum este plictisit si suparat de aceste certuri. Isis si zeita Neith îl sustin pe Horus, spunând ca el este mostenitorul legitim al lui Osiris. Deoarece lui Atum i se reproseaza ca nu ia nici o hotarâre, acesta se suparar atât de tare, încât refuza sa îsi continue drumul zilnic pe cer. Vazând ca vor ramâne fara lumina solara, zeii încearca sa-l convinga sa renunte la aceasta hotarâre, dar fara folos. Pâna la urma, Hathor, zeita bucuriei si a dragostei reuseste sa îl înveseleasca si sa îl readuca la normal.

Isis pretinde din nou tronul pentru fiul sau. Seth sugereaza ca zeii sa se întruneasca pe o insula si sa discute despre aceasta problema. Dar el spune ca zeitei Isis sa i se interzica sa vina pe insula. Dar Isis vine sub înfatisarea unei femei muritoare foarte frumoase, si îl atrage pe Seth la o discutie, facându-l sa recunoasca ca este necinstit ca unui fiu legitim sa i se refuze dreptul la tron. Dupa aceasta Isis îsi arata adevaratul chip spunându-i lui Seth ca l-a prins în cursa.

Atum ezita din nou sa aleaga un conducator. Seth propune o întrecere: el si Horus sa stea sub apa sub înfatisarea unor hipopotami, iar cel care sta mai mult sa câstige întrecerea. Isis însa se teme ca Seth va trisa si fabrica un harpon pentru a-l ameninta pe fratele ei. Înduiosata însa de gemetele lui renunta sa-l mai atace. Horus se înfurie si îsi cearta mama. Dintr-un exces de furie chiar o decapiteaza. Thot soseste însa imediat si pune pe umerii lui Isis un frumos cap de vaca, ceea ce îi va servi uneori sa apara astfel în alte legende. Epuizat, Horus adoarme. Seth îl cauta, si gasindu-l adormit îi smulge ochii care vor deveni doi lotusi. Orb, Horus se retrage în desert. Zeitei Hathor i se face mila de el si îl vindeca cu o picatura de lapte de gazela. Horus îsi recapata vederea.

Seth propune o noua întrecere: cei doi sa faca o cursa cu barcile, însa barcile lolr sa fie de piatra. Horus însa pregateste cu viclenie o barca de lemn pe care o mânjeste cu creta ca sa para ca facuta din piatra. Astfel, când începe cursa, barca lui Seth, fiind foarte grea, s-a scufundat, iar cea a lui Horus a ramas la suprafata. Înfuriat, Seth se transforma în hipopotam, cu gând sa rastoarne si barca adverasrului sau. Horus se apara cu harponul si îl tine la distanta pe Seth. Vazând ca nu s-a ajuns la vreo concluzie, Thot hotaraste atunci sa ceara si opinia lui Osiris. Acesta cere sa-l puna pe Horus pe tronul Egiptului, în amintirea faptelor bune pe care el le-a facut si pe care urmeaza sa le mai faca.

Decizia lui Atum

Atum considera ca el este cel mai în masura sa decida cine va prelua tronul. El hotaraste sa se întâlneasca pentru ultima oara cu toti ceilalti zei. Isis îl aduce pe Seth legat pentru a nu mai pune la cale o lovitura murdara. Atum îl desemneaza pe Horus regele Egiptului, dupa el urmând la conducere un barbat demn sa-l succeada, adica un faraon. Astfel toti faraonii vor fi Horusi si vor transmite zeilor rugamintile oamenilor. Conform mitologiei egiptene, dinastiile se întemeiau atunci când un zeu îi facea un copil unei regine. Cât despre Seth, el va sta de acum înainte lânga zeul soarelui. Forta lui Seth îl va proteja pe Atum, zeul desertului având sarcina de a sta în partea din fata a barcii solare si de a-l ucide în fiecare noapte pe sarpele Apophis. Gratie lui, soarele va lumina în fiecare dimineata, iar noaptea va fi pazit de pericole.

Calatoria lui Atum si metamorfozele soarelui

În mitologia egipteana, soarele a capatat un rol foarte important si de aceea, s-au dezvoltat si o multime de mituri legate de acesta. Se spune ca zeul soarelui, Atum, calatoreste tot timpul zilei într-o barca, traversând cerul de la est la vest pâna la asa-numita „poarta a serii”, aflata în apropierea gurii zeitei cerului, Nut. Acolo îl asteapta o noua ambarcatiune, cu ajutorul careia va putea trece pe Nilul subteran, un fluviu de nisip, lipsit de apa, aflat într-o regiune umbroasa. Atum calatoreste prin lumea subterana împreuna cu Seth, care sta în fata lui, Uadjet zeita-cobra, Ochiul lui Ra, zeita adevarului, Maat si o sumedenie de mici genii bine înarmate. De asemenea, li se pot alatura si sufletele unor morti care vor sa iasa dimineata la suprafata, sa-si revada locurile natale, dar aceasta putându-se face numai cu o autorizatie scrisa de zeul Thot. Tot mortii au rolul de a trage barca zeului pe fluviu, uneori aceasta sarcina fiind atribuita stelelor. Atum are de traversat douasprezece pesteri, aparate de douasprezece porti, timp de douasprezece ore. La prima poarta, barca este întâmpinata de o zeita. În acest timp, Atum denumeste toate divinitasile si toate fiintele care se afla pe mal, paralizându-le astfel cu cuvântul sau si împiedicându-le sa-i faca vreun rau.

În timpul fiecarei calatorii nocturne, barca lui Atum este atacata de un sarpe gigantic, Apophis, care este de fiecare data rapus de zeul Seth si de geniile aflate sub comanda lui. În cea de-a cincea ora, Atum si însotitorii lui ajung în pestera lui Osiris, stapânul lumii mortilor. În ce-a de-a douasprezecea ora Atum se metamorfozeaza în scarabeu si îsi schimba numele în Khepri. Aceasta este ipostaza rasaritului pe care o are soarele, la fel cum Atum, zeul cu cap de berbec, este ipostaza apusului. Mai mult, numele Khepri înseamna „a deveni”. Acum, Apophis încearca din nou sa atace barca, Seth luptându-se cu el înca o data, si pentru ultima oara înaintea rasaritului. Kephri, trece peste vârfurile picioarelor zeitei Nut si se arata în est. Însotitorii lui nu îl parasesc, deoarece mai exista înca multe pericole pentru soare: furtuni, ploi si Apophis, care la prânz vine sa bea apa din fluviul celest. Spre amiaza, Khepri se metamorfozeaza în Ra, zeul cu trup de om si cap de soim, personificarea soarelui la zenit. Seara, Ra redevine Atum. Astfel, drumul soarelui în mitologia egipteana presupune o permanenta metamorfoza Atum – Khepri – Ra.

Moarte si mumificare

Atunci când Khnum a modelat oamenii pe roata de olar, le-a adaugat pe lânga trup si energie vitala (numita „ka”) si suflet, personalitate („ba”, de obicei reprezentat cu trup de pasare si cap de om). Cele trei coexista în timpul vietii, împreuna ren (numele), sheut (umbra) si sekhem (acestea însa nu sunt atât de importante, deoarece, omul nu mai are nevoie de ele dupa deces). Dupa moarte însa, sufletul si energia vitala îsi iau zborul, fiind nemuritoare, iar corpul se descompune. Pentru a dobândi viata de dupa moarte, la fel ca zeul Osiris, omul trebuie sa aiba toate cele trei elemente componente. De aceea, vechii egipteni îmbalsamau si mumificau trupurile pentru a le pastra în forma intacta timp de mult timp. Ceremonia de mumificare era atât de lunga si de complicata încât numai regii, reginele, vizirii si persoanele foarte importante beneficiau de ea. Primul care a realizat mumificarea, deci inventatorul ei, a fost zeul Anubis, de la care se spune ca au învatat procedeul si preotii egipteni. Animale precum pisica sau babuinul erau de asemenea mumificate, deoarece erau sacre, protejate de zeii Bastet, respectiv Thot.

Cei patru fii ai lui Horus

Desi contrar logicii, fiii lui Horus, zeii punctelor cardinale, asista conform picturilor egiptene la îmbalsamarea lui Osiris. Ei îndeplinesc chiar un ritual de o importanta foarte mare, deschizând gura mumiei, pe care o ating cu mâna. Astfel, Osiris va putea sa manânce si sa vorbeasca în lumea mortilor. Acesti patru zei au preluat de atunci sarcina de a veghea asupra ficatului, plamânilor, intestinelor si stomacului mumiilor. Îmbalsamatorii pun aceste viscere în vase funerare, având capacul sculptat în forma de cap (de obicei, capetele celor patru fii ai lui Horus). Hapi, zeul nordului cu cap de pavian pazeste plamânii; Imseti, zeul sudului, cu cap de om, apara ficatul; Quebesenuef, zeul vestului, cu cap de soim,pazeste intestinele, Duamutef, zeul estului cu cap de câine sau de sacal se ocupa de stomac.

Judecata

Dupa moarte, defunctul trebuie sa coboare în lumea subterana, unde va fi judecat de Osiris. Zeita adevarului, Maat, are sarcina de a cântari pe o balanta inima mortului, care este cu atât mai grea cu cât este mai plina de greseli. Pe celalalt taler al balantei, sta pana fermecata a zeitei care nu a mintit niciodata. Daca omul a pacatuit mult în timpul vietii, inima este înghitita de un monstru cu corp de hipopotam si cap de crocodil. Pentru acel om viata eterna de dupa moarte nu mai este posibila.

Akh

Se spune ca mortii vin uneori sa-i tulbure pe cei vii, daca, dupa parerea lor nu sunt onorati îndeajuns sau daca mormântul lor nu mai este îngrijit. Aceasta este înca o parte a omului, akh, nemuritoare la fel ca ba-ul si ka-ul, asemanatoare unei fantome.

Perioada monoteista

Un scurt interval de monoteism a avut loc în timpul domniei lui Akhenaten, concentrat pe cultul zeului egiptean Aton. Akhenaton a scos în afara legii venerarea oricarui alt zeu si a construit o noua capitala (Amarna) cu temple închinate lui Aton. Schimbarea religioasa a supravietuit doar pâna la moartea lui Akhenaton, iar vechea religie si-a reintrat în drepturi în timpul lui Tutankhamon, probabil fiul lui Akhenaton. Interesant este ca Tutankhamon si alti faraoni de dupa restoratie au fost exclusi din listele viitorilor regi, la fel ca ereticii Akhenaten si Smenkhare.

Desi multi istorici vad aceasta perioada drept monoteista, câtiva cercetatori nu ne dezvaluie atenismul chiar asa. Ele specifica ca oamenii nu îl venerau pe Aten, ci pe membrii familiei regale, ce au format un panteon de zei care au primit puterea divina de la Aten. Acest punct de vedere nu este împartasit si de comunitatea istorica. Câtiva cercetatori merg atât de departe încât sa afirme ca Akhenaten sau unul din adeptii lui era Moise din Biblie. Comunitatea egiptologica considera aceste afirmatii nestiintifice, deoarece nici una din teorii nu se bazeaza pe dovezi solide si venerarea lui Aten nu are nimic în comun cu religia lui Moise.

Conform lui John Tuthill, profesor la Universitatea din Guam, motivele lui Akhenaten pentru reforma sa religioasa, au fost în primul rând politice. În timpul domniei lui Akhenaten, zeul Amon s-a înaltat la un statut atât de ridicat încât preotii lui erau mai bogati si mai puternici chiar decât însisi faraonii.

Dupa caderea dinastiei de la Amarna, panteonul egiptean original a supravietuit mai mult sau mai putin ca o religie dominanta, pâna la raspândirea crestinismului coptic si a islamismului. Mitologia egipteana a depus surprinzator de putina rezistenta în fata crestinismului, în secolul al IV-lea aflându-se deja în plin declin.

Temple

Multe temple au rezistat pâna astazi. Altele sunt doar niste ruine sau au fost distruse complet. Faraonul Ramses al II-lea a fost un mare construitor de temple.

Câteva temple cunoscute sunt: